O poveste misterioasă și… cam atât. Review Bioshock Infinite

0

BioshockInfiniteCover

A început ca de fiecare dată, cu un om în fața unui far, în mijlocul unei mări învolburate. Bine, mint, n-a început niciodată acolo, ci fie pe un avion, fie pe o barcă, dar după un minut acolo ajungea, în fața unui far. Numai că farul este mai mult de un simplu far, este o ușă către o lume nouă, una ascunsă, una despre care jucătorul este aproape la fel de ignorat precum personajul său. Un oraș ascuns de lume, o utopie sortită pieirii, construită de geniu și nebunie. O constantă, o idee ce se repetă, cu roluri ce se repetă, dar și cu numeroase variabile. Nu în adâncuri, ci în cer. Nu un sclav, ci un detectiv. Nu un industriaș, ci un profet. Nu un boss jalnic la final, ci o succesiune de evenimente fascinante. După ani și ani de așteptare, Bioshock Infinite a sosit. Promițând să fie un adevărat succesor pentru Bioshock reușește să fie comparativ la fel de fidel precum a fost Bioshock față de System Shock 2. Dacă mai țineți minte dezamăgirea generată de simplificarea conceptului de joc de la un RPG excelent la un FPS neliniar excelent, o să simțiți ceva similar aici, jocul fiind transformat dintr-un FPS neliniar excelent, într-un FPS bun. Un FPS modern bun, și pe cât de mult ar vrea, nici modul de dificultate 1999 nu schimbă asta.

BioshockInfiniteReviewIMG003

De când a fost anunțat, Irrational ne-a tot amăgit cu mici viziuni ale posibilului. Concepte, demonstrații, variante și versiuni felurite ale jocului ni s-au perindat prin ochi. Multe dintre ele n-au ajuns în produsul final. Unele pentru că nu s-au mai potrivit cu direcția poveștii, ce în mod evident a evoluat considerabil cu timpul. Iar altele, posibil pentru că și-au dat seama că implementarea lor poate că n-ar fi fost chiar atât de simplă. Înțeleg asta, dar păcat că au trebuit să scoată din joc acea scenetă foarte emoțională în care Booker urla la Elizabeth fiindcă a vrut să învie un cal și era să îi omoare în proces, sau măcar n-au refolosit acea secvență într-un alt context, nu de alta, dar actrița ce o interpreta pe Elizabeth a dat o performanță grozavă în acea scenă. Regretabil, singurii cai pe care îi vei vedea în Bioshock Infinite sunt cei mecanici, dar am apreciat foarte mult că au păstrat măcar viziunea lumii din acel portal, cu acel cinematograf și filmul Star Wars. Locul unde au pus întâmplarea a fost chiar foarte comic, și explică foarte bine cum ar putea cineva ce-a stat într-un turn toată viața să picteze un anumit turn din Paris cu o așa acuratețe. Bine, avea și tablouri cu el.

BioshockInfiniteReviewIMG002

În ciuda lucrurilor pe care urmează să le spun despre structura sa, mecanicile sale, și modul în care curge totul, vă încurajez să jucați Bioshock Infinite, dintr-un motiv foarte bun, povestea sa. Sau cel puțin finalul său. Niciodată un nume atât de deplasat de contextul său nu cred c-a fost explicat mai bine. Și pe lângă asta, ce se întâmplă, cui i se întâmplă, și mai important, modul prin care se întâmplă, este nimic mai puțin decât o capodoperă. Nu mă înțelegeți greșit, povestea este departe de a fi originală. Jumătate din ea este exact povestea lui Bioshock 2. O fată specială închisă într-un turn și planurile persoanei ce-ar fi trebuit să o îngrijească de a o transforma într-o unealtă pentru a remodela lumea, cu forța. Aproape că te-ai aștepta să intre pe ușă Delta vampirul să facă ordine. În locul său este Booker DeWitt, un fost soldat, fost agent Pinkerton/Spărgător de grevă profesionist/Detectiv cu datorii foarte mari. „Adu-ne fata, și se șterge datoria”, vei auzi frecvent această replică.

BioshockInfiniteReviewIMG007

Asta este doar jumătate din poveste, cealaltă a venit ca o surpriză, dar tot nu este originală. Mi s-a spus că un anumit serial SF, din care am văzut doar bucățele din primul sezon, are exact aceeași idee. Dar nu asta mi s-a părut surprinzător. M-a luat pe nepregătite faptul că am încercat să spun această poveste, puțintel mai complicată, dar în esență aceeași, numai că n-am putut. Necesita un grad de finețe în a fi vag și precis în același timp de care nu sunt capabil. Faptul că mi-am dat seama abia spre final că era aceeași poveste fie demonstrează cât de paralel eram cu propria-mi idee, fie cât de subtili au putut fi cei de la Irrational Games. Bine, am ratat și două înregistrări care ar fi făcut lucrurile mult mai clare, dar totuși, nu e de parcă nu căutam de la bun început chichița. Mă uitam peste tot după un „Would you kindly”, însă pista pe care am mers eu era una complet diferită.

BioshockInfiniteReviewIMG011

M-am concentrat pe lucrurile greșite, ca aparițiile neobișnuite și constante ale unor indivizi, și câteva cuvinte spuse la început, în loc să mă uit mai atent la unele detalii mai fine… și chiar foarte evidente. Uitați-vă la tot și fiți atenți, fiindcă au băgat în acest joc atât de mult detaliu. Chestii fine, ca o scenă pe care n-am nici o intenție să v-o stric, dar care reprezintă o oglindire atât de bună a unui eveniment, încât este pur și simplu perfectă. Este un detaliu atât de subtil, încât sunt convins că multă lume îl va rata, fiind atrași de alte lucruri mai evidente din apropiere, însă greutatea sa emoțională este inestimabilă. Voi încerca să vă dau un indiciu, când pasărea adoarme, priviți în zare, imaginea va deveni limpede după câteva momente.

În general, finalul lui Bioshock Infinite este ceva despre care va vorbi cam toată lumea pentru restul anului, din motive bune. Nu este o luptă trasă de păr cu un boss, ci un final minunat, explicativ, bine realizat, ce necesită o țâră de salt logic la ultima secvență, dar care se încadrează în rațiunea lumii jocului. Ar trebui să fiu nebun să vă stric surpriza. Cert este că cineva, undeva, le-a dat o palmă peste ceafa celor de la Bioware și le-a atras atenția pentru a mia oară că un final poate fi emoțional, și în același timp, non-cretin.

BioshockInfiniteReviewIMG004

Desigur, ați putea la fel de bine să vizionați finalul pe Youtube, însă tot recomand să îl jucați, pentru a putea trăi pe propria piele experiența drumului până la acel final. Formarea treptată a ițelor ce leagă totul, formularea de teorii proprii, și desigur, personajele. Sau personajul, persoana cheie a întregului joc, Elizabeth. Este ceva ce trebuie să vezi. N-au mințit, n-au făcut simplă propagandă, Elizabeth chiar se va comporta așa cum au spus. Nu se rătăcește, nu rămâne în urmă, nu este o povară. Sigur, nu prea există o scenă în care își pune o căpățână imensă de Lincoln și începe să facă glume, dar va face numeroase altele. E ca și cum ai scoate un cățel pentru prima oară la plimbare. Folosesc analogia fiindcă Elizabeth a stat toată viața sa într-un turn, de una singură, așa că orice lucru strălucitor îi va atrage atenția, nu pentru că îți aduce obiecte ca Dogmeat din Fallout 3. Cu timpul, cantitatea de lucruri ce o vor uimi, și cu care poate interacționa în mod unic, va scădea. Are sens, la urma urmei, nu mai se află într-o situație în care poate să ia o pauză și să danseze ca la începutul jocului, într-o scenetă ce îmi amintește oarecum de River Tam din Firefly. Momentele acestea sunt departe de a fi superficiale, la nivel de definire a personajului și a interacțiunii sale cu lumea. Să o vezi pe Liz cum reacționează atunci când mănâncă pentru prima oară vată de zahăr chiar este ceva plăcut. Ai putea la fel de bine să nu vezi asta, dacă te grăbești printr-un nivel, în loc să o lași să se uite de colo colo. Nu vă sfătuiesc să faceți așa ceva, fiindcă veți rata o parte din sufletul jocului. Iar evoluția ei dintr-o persoană visătoare, naivă, în altceva, maturizarea sa rapidă și forțată, este unul din punctele forte ale jocului.

BioshockInfiniteReviewIMG006

După primul sfert din jocul post-Liz, în care încerci să dai de o navă cu care să pleci în Paris, sau cel puțin acolo îi spui lui Liz că vrei să o duci, și o întâlnire cu un vechi amic de război cam senil, jocul începe să se învârtă în jurul propriei cozi. Cam uită că Liz a evadat într-un mod nu tocmai elegant din turnul ei și că un păsăroi masiv era pe urmele ei, și te bagă într-o luptă dintre cele două facțiuni principale din Columbia, de partea Vox Populi. Nu în vreo luptă epică, ci prin căutarea unui producător de arme, a uneltelor acestuia și-apoi a armelor acestuia, într-o secvență cam prea lungă, după care ajunge la lupta epică pentru eliberarea maselor oprimate de cei 1%. Dacă așa începea jocul, dacă așa căpăta Booker acces la turnul lui Liz, cu ajutorul lor, înțelegeam. Dar să pui asta atunci în joc, strică prea mult curgerea experienței. Și păsăroiul? Unde e păsăroiul când se întâmplă toate astea? La cât de des era pomenit și la cât de enigmatic părea, și la cât de mare e statuia lui din ediția de colecție, ai crede că avea un rol mai mare. Dar nu, apare pe la început, are vreo cinci secunde în fața camerei într-un lift, mai doboară o navă după vreo zece ore de joc și apare apoi înainte de final și la ultima bătălie. Nu-i cine știe ce mister în jurul păsăroiului. Știi ce este. Știai e este din secunda în care l-au prezentat cu trei ani în urmă. Aceeași funcție, același țel, același mod de a gândi, și origini ce pot fi considerate chiar hazlii la cât de bine explică ce este.

BioshockInfiniteReviewIMG018

Explicațiile pentru care Columbia, și tot ce este asociat orașului, este așa cum este chiar că sunt plăcute. Bine, partea cu rasismul, jingoismul, superioritatea morală, obsesia religioasă, industrializarea agresivă, fascismul general, vine de la locuitorii săi, dar să dai de o crăpătură în timp și spațiu, prin care un muzician aspirant copia melodii din anii ’80, a fost chiar ceva special. Păcat că jocul nu se folosește de această idee mai des. Adică, la tot pasul găsești voxafoane, cu înregistrări diverse. De ce? Când ai putea pur și simplu să ai rupturi în spațiu ce îți permit să tragi cu urechea, de ce ai alege un mod atât de nenatural de a reda acele elemente din povestea jocului? În special când există secvențe în care tocmai asta face, afli lucruri trăgând cu urechea la rupturi în timp și spațiu. Nu au exploatat conceptul la maxim, la fel cum n-au exploatat nici așezarea sa.

Aș fi vrut ca Biohsock Infinite să fie mai amplu, să fie mai divers, mai profund, mai complex. Așa, cum e, nu tu mecanică de fotografiat/filmat, nu tu explorare, nu tu arsenal interesant, inamicii sunt în mare parte demni de uitare, luptele abundente din interioare n-au savoare, limită de două arme, scutul din Halo, și toate lucrurile despre care m-am plâns până acum, îl fac prea mult shooter, și nu destul Bioshock. Calitativ și cantitativ, ca gameplay, este întrecut de jocul din 2007, chiar și de cel din 2010 pe alocuri. Dar ca poveste… cum să spun, Bioshock Infinite se duce la întâlnirea cu Andrew Ryan, îi dă două palme peste ceafă și îi fură banii pentru gustarea de prânz. Și-acolo se termină, fără nici o luptă dezamăgitoare cu un boss neinteresant și decizii morale forțate. Bine, ai câteva decizii de făcut pe parcurs, dar nu prea sunt singur ce afectează sau cum pe termen lung, pur și simplu sunt. Și nu că lupta sa finală ar fi din cale afară de excepțională, dar raportat la un dude-bro shooter tipic, este cu siguranță peste medie. Apărându-ți propria navă de valuri peste valuri de inamici, doborându-le zepelinele, fie manual, fie cu asistență, încercând să îți dai seama cum se face că n-ai muniție fix pentru armele la care ai făcut îmbunătățiri, sau de ce tocmai aici Liz poate invoca doar acoperire în două locuri și un butoi cu puști cu lunetă pe acoperiș. Ca scară, este o luptă grozavă, skyline-ul aflat pe margine permițându-ți să parcurgi distanțe mari foarte rapid, dar m-am trezit fugind după muniție prea des, pentru a doborî multiplii patrioți de fier, pentru a mă amuza prea mult cu acrobațiile aeriene.

BioshockInfiniteReviewIMG012

Vă încurajez să jucați Bioshock Inifnite, pe cât de negative ar fi sunat criticile mele la adresa gameplay-ului, este un shooter bun, doar că nu tocmai pe cât de profund aș fi dorit. Iar experiența poveștii și a deslușirii misterelor sale chiar merită. De asemenea, recomand versiunea din magazine, fiindcă este cu vreo 12 euro mai ieftină decât cea de pe serviciile de distribuție digitală.

În încheiere, Bioshock Infinite este ca adaptarea cinematografică a seriei Lord of the Rings, vei găsi lucruri de care să te plângi că nu mai sunt din original, c-au fost tăiate, că putea fi mai bun, mai vast, mai detaliat, dar rezultatul tot este fără îndoială pe cât de reușit putea fi în limitările contemporane. Bine, poate nu chiar Lord of the Rings, fiindcă era excelent de la un cap la altul, dar ca o altă adaptare mai puțin meritoasă de nenumărate premii Oscar.

Material preluat de pe www.games-arena.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here